Victor Morozov este critic de film, fiind autorul rubricii Dilematograf din Dilema Veche și jumătate a blogului FuturEast. Prieten al Festivalului de Film Pelicam, Victor și-a făcut timp să vizioneze și să scrie despre filmele din competiția Eastern Docs.
Oameni și lupi / Wolves At The Borders
Lupii au revenit într-o regiune din Cehia – o veste excelentă pentru ecosistem și pentru ecologiști, sau o năpastă pentru agricultură și pentru crescătorii de animale din zonă. Tranșați chestiunea, dacă puteți! Cam așa se poate rezuma frontul deschis de documentarul Wolves At The Border, veritabilă confruntare între două tabere adverse. Ne aflăm într-un sătuc în aparență pașnic, în care conviețuiesc nu mai mult de câteva sute de oameni. Nici nu-i de mirare că problema lupilor pare să fi monopolizat agenda (politică, socială, istorică) a zilei, obligându-i pe simpatizanții și pe opozanții cauzei să se întreacă în ipoteze și argumentații tot mai întortocheate sau mai violente, doar-doar vor putea influența centrii de putere decizională. Spre cinstea sa, regizorul Martin Páv nu pare să-și piardă vreun moment luciditatea – nici nu era greu să cadă în partizanat, cu așa capete înfierbântate –, astfel că filmul își duce imperturbabil programul la capăt: acela de a oferi o arenă de desfășurare numai bună sătenilor, de a face un pas în spate și de a privi. Iar privirea e mereu însoțită de ironie, mai ales că în chip de mediator improvizat îl găsim pe primarul micii așezări, un ins excentric cu un șarpe pe post de animal de companie și care, de altfel, nu e deloc imparțial. Dar către final filmul pare că se îndepărtează de astfel de griji pământene, urmărind ecoul unui activist care urlă în noapte și, într-un final, primește un răspuns pe măsură, din partea unei creaturi din mijlocul pădurii. E momentul just pe care l-am așteptat cu toții.
Paradisul invizibil / Invisible Paradise
Regizoarea Daria Yurkevich dezvăluie în Invisible Paradise magia stranie a vieții de zi cu zi într-un cătun izolat din Belarus. Între gospodărie și școală, între cămăruțele înghesuite și câmpurile vaste, camera de filmat restituie ceva dintr-un trai fără griji pentru copii, dar care devine repede problematic pentru mama singură, nevoită să asigure existența întregii familii. Tabloul poate părea mohorât, dar filmul e orice, numai deprimant nu. În schimb, Yurkevich observă cu delicatețe această lume prinsă într-o bulă când idilică, când deznădăjduită, în care rutele de acces sunt niște ulițe prăfuite, iar la școală au loc înduioșătoare ritualuri patriotice. O lume diminuată de la an la an, fidelă doar propriilor ritmuri intime, dar care se lasă îmbrățișată de obiectiv: descoperim, astfel, un documentar în care oameni și animale – subiecți cu drept de vizibilitate egal – se luptă pentru prim-plan, într-o rutină tandră și hazlie, în care nevertebratele fac legea doar pentru ca apoi să o bruscheze (când un purceluș evadează din curte și familia pornește în urmărirea lui, de pildă). Cei care, acum câțiva ani, descopereau la Pelicam minunatul Braguino al lui Clément Cogitore vor rezona și cu aceste crâmpeie smulse dintr-un alt capăt de lume. La fel ca acolo, și în Invisible Paradise liniștea gospodăriei se vede amenințată insidios: de data aceasta, amintirea groaznică a Cernobîlului, care încă face ravagii concrete în viețile oamenilor, nu-i dă nimănui pace.
Un oraș, se știe, evoluează în ritm cu cursul de apă care îl traversează. Sisak, de exemplu, orășel situat la confluența dintre râurile Kupa și Sava, în Croația. Pornind de-acolo, On The Water propune o analiză jucăușă a relațiilor intime care se nasc – și mor – între oamenii locului și apă. Unii se antrenează pentru competiții viitoare în curentul râului; alții, tot pescuind în aceleași locuri, au format o prietenie; alții pur și simplu se bucură de răcoarea apei într-o zi de vară. Important este că râul îi aduce laolaltă pe toți, iar meritul filmului e că nu terfelește particularitățile acestor istorii personale (unele naive, altele emoționante, altele uimitoare), ci le leagă într-un buchet de individualități care pot spune ceva despre ființa colectivă a Croației. E remarcabil cum, revenind de-a lungul lunilor asupra acelorași oameni, filmul devine capabil să tragă un bilanț „de etapă”: râul e tot acolo, netulburat, însă oamenii s-au schimbat. Ajunge doar să privim prietenia despre care aminteam mai sus pentru a înțelege puterea apei: formată pe malul râului, tot acolo se și destramă, în momentul în care unul dintre cei doi amici decide să valorifice insistent potențialul turistic al zonei, construind o afacere care ignoră filozofia regiunii. Până la urmă, în această opțiune – între turism excesiv și un mod de viață care respectă mediul și împarte momente prețioase cu el – stă morala minimă a filmului și a prezentului nostru.
Acum vreun an, poate vă amintiți, se discuta intens în societatea românească despre problema cormoranilor. E și subiectul lui Acid Forest, care poate că va clarifica unele dintre dilemele puse pe tapet atunci. Cormoranii mănâncă mult pește, iar fecalele lor, acide, dăunează pădurilor. E de ajuns să privim câteva cadre hipnotice ale filmului, în care pâlcuri de arbori sunt reduse la stadiul de vreascuri și cioturi, de parcă zona doar ce ar fi fost măturată de uragan, pentru a înțelege miza discuției. Vinietele apocaliptice sunt rodul cormoranilor prezenți în număr semnificativ în zonă (un parc natural din Lituania), spre perplexitatea vizitatorilor chemați să privească, ca la muzeu, panorama distrusă. Ce e de făcut? Soluții sunt, de o parte și de alta a baricadei, dar filmul depășește carcanul unei astfel de examinări monotone prin recursul la un sistem formal îndrăzneț, cu multe cadre statice impunătoare și un design de sunet care te ia pe sus, la propriu, atunci când filmările cu drona sunt însoțite de fâlfâitul unei perechi de aripi. Lasându-ne să planăm deasupra terenului sau să ne inserăm incognito într-un cuib de cormoran, filmul se-avântă înspre zona rarefiată a experimentului și descoperă o zonă la mijloc de drum între pasăre și om. Locul cel mai propice, în fapt, de unde se poate purta o dezbatere constructivă care să ajute ambele părți.
O situație tot mai recurentă în țările est-europene vizează afluxul de lucrători din statele Asiei de sud-est, veniți să suplinească forța de muncă locală. E ceea ce se întîmplă în filmul georgian A Tunnel, despre proiectul, sub impuls chinezesc, de „renaștere” – pe cale feroviară – a Drumului Mătăsii. Dintr-o regiune în care puținii rămași își duc traiul molatic pe ulițe care dormitează sub zăpadă, locul ajunge peste noapte să zumzăie de utilaje și oameni cu căști de protecție, deopotrivă georgieni și chinezi. De-aici și conflictul social pe care îl anticipam, firește băgat sub preșul ipocrit al lansărilor cu fast, în care mai-mari la costum taie panglici sub privirile năuce și ostile ale muncitorilor. Însă o cameră de filmat penetrează în spatele barierelor oficiale și documentează viața dată peste cap – în bine sau în rău – a celor care se obișnuiseră cu o rutină plictisitoare, dar previzibilă. Între localnici, imigranți și politicienii locului se declară stare de război, iar situația e instabilă, schimbătoare de la o zi la alta. Unii, de pildă, vor trebui să-și părăsească casele care urmează să lase loc șinelor. În astfel de momente realizăm că filmul acompaniază o furie populară onestă, demască lipsa de transparență a autorităților și descrie, prin același gest cinematografic, un peisaj social unde nimic nu e simplu.
