Victor Morozov este critic de film, fiind autorul rubricii Dilematograf din Dilema Veche și jumătate a blogului FuturEast. Prieten al Festivalului de Film Pelicam, Victor și-a făcut timp să vizioneze și să scrie despre filmele din Competiția Internațională.
Dacă priviți atent pe Google Maps veți zări un petic de pământ pierdut în mijlocul mării, între coasta normandă și sudul Angliei: e vorba de Insula Sark, o așezare de 600 de locuitori, aparținând Marii Britanii. O simplă destinație pentru amatorii de drumeții, bucolisme și panorame de tip carte poștală, ați crede: și totuși nu, pentru că oamenii insulei au o luptă de dat pentru a-și păstra stilul de viață tihnit și obiceiurile din moși-strămoși (pe insulă există un parlament și multe reguli nescrise și ciudate). Adversarii lor? Frații miliardari David și Frederick Barclay, acești neo-conchistadori deciși să transforme locul dintr-un paradis natural într-un paradis fiscal care să concureze cu opulența din Monaco.
Filmul Bettinei Borgfeld trasează, în decurs de câțiva ani, istoria acestei confruntări nedrepte, între un trai care respectă natura, locurile și oamenii, și unul pentru care toate aceste lucruri sunt praf în ochi. E o poveste care promite multe – de la descoperirea unei reale solidarități pe insulă la o escaladare periculoasă a conflictului, atunci când afaceriștii trec la acte de calomnie la adresa oamenilor locului. Și poate că reușita filmului stă tocmai în acest bun dozaj al tensiunii, care face ca povestea să își mențină ancorarea terestră și să nu rătăcească înspre un banal film-anchetă sau o serie de interviuri fără suflu. Imaginile splendide ale insulei stâncoase revin iar și iar, conservându-și misterul, într-o evocare intimă și generoasă.
Să nu ne iluzionăm, am ajuns în punctul în care asistăm – plini de regrete, dar neputincioși – la dispariția „în direct” a multor specii de animale. The Last Male on Earth propune un astfel de acompaniament trist, în ultimii ani de viață și apoi pe ultimul drum, al celui din urmă mascul de rinocer alb de pe planetă. Mastodontul cu pricina, numit Sudan, este privit din toate unghiurile în rezervația kenyană unde trăiește, molfăind blajin niște iarbă sau lăsându-se scărpinat în spatele urechilor de câte un turist. E ceva dureros în imaginile acestui rinocer de peste 40 de ani, ultim supraviețuitor, în fața căruia senzația clară e că nu s-a făcut destul. Mai mult, toată atenția mediatică de care acesta se bucură acum nu servește la nimic. Cine a văzut Safari al austriacului Ulrich Seidl va găsi aici o experiență similară, cu turiști albi care țăcăne din aparate și îngrijitori de culoare intersectându-se în cadru când și când. Privirea nu e însă deloc cinică (așa cum era la Seidl), preferând un soi de umor resemnat, ca un dans calm pe ruine fumegânde.
Dincolo de numărătoarea inversă a acestei vieți de rinocer, filmul vorbește despre lumea noastră de azi, pe principiul unui „ăștia suntem, cu ăștia defilăm”. De pildă, fascinante sunt scenele în care un commando de luptă se antrenează, cu tot echipamentul de rigoare, pentru a păzi exemplarele râvnite din pricina colților de fildeș: e ca în război. Deși amar în apelul său pentru schimbare, filmul nu uită totuși să spere: două femele ale speciei încă trăiesc în rezervație și, cu toate că viitorul e complet incert, poate mai reușim să salvăm ceva.
Pentru cei care au privit wasteland-ul așezărilor miniere de la noi din țară, imaginile din Jozi Gold vor avea un aer familiar. Suntem în Johannesburg, Africa de Sud, pe un teren fertil în zăcăminte de aur și lăsat de câțiva ani în paragină. Cunoașteți peisajul: halde de steril care se-nalță la marginea orașului, mormane de fiare vechi care ruginesc în arșița soarelui, poluarea pământurilor și râurilor care se agravează pe zi ce trece. Cocktailul zonei e otrăvit și, în lipsa vreunei persoane care să ia situația în mâini, lucrurile amenință să meargă din rău în mai rău. Noroc că acea persoană există, iar dacă Jozi Gold cuprinde imaginea dezolantă a unei industrii apuse, și mai multă atenție o dedică portretului unei eroine: Mariette Liefferink, om bun la toate, ghid turistic în zona toxică, activistă de mediu, lucrătoare socială, conștiință mereu la pândă.
Povestea minelor sud-africane merge destul de mult înapoi în timp, încă de pe vremea coloniștilor englezi. Se deschide astfel o istorie despre exploatare și injustiție, care conduce către cartierele precare din vecinătatea minelor dezafectate, unde mii de oameni își pun și astăzi viața în pericol, zi de zi. În lumea segregată a „Joburg”-ului, Mariette e figura care federează toate mizele puse în joc pentru o lume mai bună. Iar filmul o urmărește – apariție excentrică și pedantă – înregistrând victorii mici și deblocând drumuri pe care le credeam înfundate pe vecie. O lecție importantă de rezistență și determinare.
You Think Earth Is a Dead Thing
În niște peisaje virginale, cu nori rău-prevestitori atârnând la orizont, micii agricultori din Martinica se plâng de condițiile de muncă deloc prielnice: lupta inegală cu marii producători, legislația nefavorabilă de pe continentul european (Martinica aparține de Franța), poluarea agravantă a solurilor. Viața nu e ușoară. Departe de marea cristalină și de panoramele previzibile, documentarul regizat de Florence Lazar ne poartă în adâncul insulei, acolo unde viitorul apropiat al fermierilor e amenințat, iar nevoia de a regândi totul – strategii eco-friendly, încurajarea agriculturii sustenabile – se face tot mai presantă. Căci locuitorii din Martinica nu sunt dispuși să se predea fără opoziție: stă mărturie un miting în care oamenii se angajează în favoarea unor alternative nepoluante.
În același timp, Lazar investighează sâmburii acelei lumi dezirabile, care să păstreze un contact strâns cu tradiția (vezi secvența minunată în care un localnic se plimbă prin pădure, iar fiecare plantă posedă un nume și fiecare nume servește la vindecarea unei boli) și să facă pași concreți pe calea unei societăți progresiste și verzi. În această dorință hotărâtă de a ne (re)întoarce cu fața spre natură și de a-i respecta ritmurile e de găsit, poate, programul minimal pe care îl poate adopta oricine începând chiar de azi.
